Disciplina Anduranta

Disciplina Anduranță ascunde în complexitatea ei iremediabilă frumusețea unei probe ecvestre extrem de placute și gratificante în esența ei, dar este foarte puțin înțeleasă de publicul larg și chiar de către călăreții specialiști în alte competiții ecvestre.

Ințelegerea ideii de anduranță ecvestră necesită un bagaj de cunoștiințe generale în domeniul ecvestru mai mare decât alte probe la care competiția este clară și la vedere.

La anduranță, adevarata competiție se desfășoară departe de ochii publicului, în intimitatea cuplului cal/călăreț, și mai mult decât atât, chiar și atunci când cuplul de sportivi ajung în fața publicului, echipa tehnică de suport efectuează manevre criptice și nu are niciodată timp să explice de ce și cum face.

Mai mult și mai de neînțeles decât atât, nu caștigă cuplul care trece primul linia de sosire, ci cuplul care a știut să își gestioneze cât mai bine resursele, să se încadreze cât mai bine în parametrii prescriși, să înțeleagă dinamica cursei și să respecte toți ceilalți sportivi de pe traseu.

Istoric

Deși a existat nevoia de a călători cu ajutorul calului pe distanțe lungi, anduranța, ca și activitate a fost pusă în practică pentru prima dată în timpul Primului Război Mondial pentru a transporta în aceași zi capacități mari (140 kg) pe distanțe foarte lungi (160 km).

Anduranța ca sport ecvestru a început în 1913, în Vermont, de către Morgan Horse Club cu șapte călăreți pe cai mici.
Au călătorit 248 kilometri în aproximativ 31 de ore.

Cea mai faimoasă cursă de anduranță a început în 1955, când Wendell Robie și un grup de călăreți au călărit din zona Lacului Tahoe de-a lungul Sierra Nevada până la Auburn în mai puțin de 24 de ore. Această plimbare a devenit cunoscută sub numele de Cupa Tevis și rămâne cea mai dificilă dintre orice cursă de anduranță de 160 Km din lume din cauza terenului aspru, altitudinii mari și a temperaturilor de ~37 °C.

Sportul ecvestru de anduranță a început în Europa pentru prima oară în anii 1960.